Oglinzi bătrâne, foste străluciri,
Cu luciul ruginit din loc în loc
Te prind în ele să inspiri
Miasma încheiatului noroc.

Și reușești să-naintezi să vezi
De poți atinge umbrele afunde,
Dar numai spaimele îți sunt dovezi
Pe când metalul face unde

Sunt carcere de vreme, nu oglinzi
În carte ochii văd doar veacul stâng,
Pe care-ncerci cu mâinile să prinzi
Fantomele pierzându-se-n adânc

Și te scufunzi în mlaștinile de argint
Care se-nchid deasupra-ti și mint

Oglinzi bătrâne, foste străluciri,
Noroc…

Ruine, templele sunt mai frumoase
Și zeii morți mai demni de-nduioșare,
Coloanele rămase în picioare
Stau minunate și mirate oase,

Superb schelet al timpului, mai pur
Decât fusese viu, ascuns în carne,
Vuiet de mări secate și de goarne,
Chemând la lupte stinse împrejur.

Acum e pace. Zeii sunt poeme.
Sufletul lumii nu mai are vreme
Să își mai ia un nume și un chip.

Nici o minune. Și de-ar fi să fie
Nu-i nimeni să o vadă în pustie.
Credință măcinată ca piatra în nisip.

Doamnă toamnă, iartă-mă că te întreb,
Cum ți se par prunele putrezite în ierbi?

Doamnă țărână, ai putea să-mi răspunzi
Ce gust au sâmburii umezi, rotunzi?

Doamnă vreme, poate sunt prea curioasă,
Îți place obrazul meu prins în plasă?

Doamnă moarte, tare-aș vrea să-mi spui
Ce simți înghițind cuvinte amărui?

Doamnă veșnicie, doar o întrebare,
Sufletul meu cum ți se pare?

Doamnă înviere, ai cumva habar,
O luăm de la capăt iar?

Și mai ales, pentru a câta oară,
Domnișoară primăvară?

Foșnetul frunzelor ca un murmur în gând
Nu sunt sigură că îl auzi,
Dacă nu cumva e reverberat pe pământ
Pe urmele pașilor uzi.

Nu sunt sigură că îți mai pasă
De păsări, de fluturi, de crengi
Și nici dacă veșnica-ntoarcere-acasă
A mării o mai înțelegi,
O înțelegi…

Poate acolo te obligă să stingi
Frâiele de lumină care ne leagă,
Să nu te mai țin agățat ca în chingi
În dragostea noastră iobagă.

Poate acolo dragostea nu e
Forța ce mișcă sori și stele
Ci doar, cu capul întors, o statuie
De sare, printre muritori…

Nu reușesc să înțeleg
Mai mult: știu că e de neînțeles
Și totuși prezența ta
Nu se supune, îndoielii
Deși nu e poate de cât un eres,

Totul se petrece ca în evanghelii
Nu mă-ndoiesc, nu vreau să pun
Mâna mea cu stiloul pe ramă
Când mi se pare că intri în odaie
Ca un cavaler fără frică și fără prihană…